Și iar se-ntimplă un asfințit

Ce leagă ceruri peste noi,

Când stelele răsar pe boltă,

Ascunși de lumi ce ne revoltă,

Doar visurile mele te mai știu.

Eu iți vorbesc cu graiul nostru,

Neințeles de nimeni ce n-aude vântul,

Când buzele-ți șoptesc tăcut cuvântul

Iar Universul de destramă,

Golit de sensurile care se impun,

În tunet se consumă o nouă dramă.

Se rupe cerul în bucăți de gheață,

Se sting luminile din infinit,

O singură speranță mă mai cheamă,

Să ințeleg ce n-ai șoptit.

Acum, când totul se transformă

Din gândul vinovat ce l-am avut,

Iți spun cuvinte fără noimă

Dar împacat cu ce-am dorit.

De vorbe multe prisosesc

Aleg tăcerea în eternitate,

Doar tu să știi că tot ce sunt

Ești tu și murmurul din șoapte.